Siddhartha - Hermann Hesse

„..dacă arunci o piatră în apă, ea se duce până la fund pe drumul cel mai scurt. La fel se petrec lucrurile și atunci când Siddhartha are un scop, o țintă. Siddhartha nu întreprinde nimic, el așteaptă, gândește, postește, dar pătrunde și străbate lucrurile lumii la fel cum trece piatra prin apă, fără niciun efort, fără să se clintească; este atras, lăsându-se antrenat în cădere. Țelul său este acela care îl atrage, căci el nu permite să-i pătrundă în suflet nimic din ceea ce ar putea să contravină acelui țel. Iată ce lucru a învățat Siddhartha de la șamani. Zănatecii consideră că acest lucru ar fi o vrăjitorie și sunt de părere că el e opera unor demoni. Dar demonii nu au niciun amestec, așa ceva nici nu există. Oricine poate să facă o asemenea vrăjitorie, oricine poate să-și atingă țelurile cu condiția să poată gândi, să poată așteptă, să poată posti.” pg.62

„ - Ce-aș putea să-ți spun eu ție, preacinstitule? Poate doar că tu cauți prea mult? Că din cauza căutării nu ajungi să găsești nimic? Când cineva caută, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă decât lucrul pe care-l caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic și să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândește decât la ceea ce caută, pentru că are un țel, pentru că e fascinat de țelul acesta. A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un țel. Tu, preacinstitule, se pare că ești, într-adevăr, un căutător căci, urmărind-ți țelul, nu vezi unele lucruri care se află chiar sub nasul tău.” pg 126

„Iată, dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le-am aflat: înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie. Cunoștințele pot fi împărtășite altora, însă înțelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui, nici să o propovăduiești. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereții și acest lucru m-a făcut să mă despart de învățători și să plec mai departe.

Eu, Govinda, am dat de un gând pe care îl vei considera iarăși fie o glumă, fie o nebunie, dar care reprezintă gândul meu cel mai bun. El sună astfel: contrariul oricărui adevăr este la fel de adevarat! Și anume: un adevăr nu poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate. Când preaevlaviosul Gautama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara și Nirvana, în amăgire și adevăr, în suferință și mântuire. Altfel nici nu se poate, nu există o altă cale pentru cel care vrea să propovăduiască o învățătură. Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru și în noi înșine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau în întregime Nirvana, omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Și pentru că noi suntem supuși amăgirii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Și dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că distanța ce pare a exista între lume și veșnicie, între suferință și beatitudine, între rău și bine nu este decât o amăgire.” pg 129

Pădurea Spânzuraților - Liviu Rebreanu

„Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulți oameni, cei mai mulți, trăiesc toată viața în cămăruțele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse... Poate cea mai de preț nu ți-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului... O fi deşartă chiar râvna aceasta... Fără ea însă viața n-ar mai avea nici o valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viața unei gângănii! " pg.106

"Tocmai necunoscutul mă ispiteşte, necunoscutul în care locuiesc toate posibilitățile..." "D-tale ți se par visuri goale, pe când pentru mine în visurile acestea palpită tot rostul ființei mele.. "pg.146

"Sufletul are nevoie de merinde veşnică, îşi zise Apostol, plimbându-se în odaia de culcare, îmbrăcat, neîndrăznind să se aşeze în pat de frica gândurilor. Dar merindea aceasta în zadar o cauți pe afara, în lumea simțurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiță a ei, fie în vreo lume nouă, mai presus de vederea ochilor şi auzul urechilor..." pg.176

Nuntă în cer - Mircea Eliade

„Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...” pg.40

„Dar se întâmplă în viața oricărui bărbat un  miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deșteptare în altă parte: pătrundere misterioasă, și totuși firească, într-un văzduh necunoscut. Nu prea știu cum să precizez toate acestea; cred însă că orice bărbat simte, în acea clipă, că se petrece ceva nou în el, ceva maiestuos și straniu; nu e numaidecât dragoste, nici emoție, nici trepidație carnală. Atâtea femei care ne uimesc prin nesfârșita lor voluptate și care nu ne revelează totuși niciuna din aceste clipe de dulce spaimă și pierdere de sine...” pg.50

„Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învățat în contemplarea iubitei: să știi cum să-i privești ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, și mai grav, fac ochii opaci, le dă luciu de teracotă, de smalț colorat. Și sunt, de asemenea, priviri crâncene, care smulg retina sau o pătrund sălbatic, sângerând-o, sau o întunecă...” pg.52

„Pe mine mă obsedează mai ales amănuntul acesta, că dacă aș fi știut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viața mea întreagă ar fi decurs altfel.. ” pg.52

„Nu mă gândisem până atunci la supraviețuirea sufletului, socotindu-mă apt numai de realități concrete. Dar am știut de atunci că nici un om n-ar putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine desăvârșita integrare, unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă, eternă...” pg.75