Exerciții de echilibru - Tudor Chirilă

„Și dacă am fi forțați să folosim doar 21 de cuvinte pentru tot restul vieții.. Sigur, e o fantezie și probabil că nu e posibilă... Dar hai să ne jucăm puțin... Care sunt cele 21 de cuvinte ale tale? Arată-te într-un alt mod. Și poate te vom înțelege mai bine. Poate ne vom înțelege mai bine. Haideți să înființăm comunitatea celor care vorbesc mai puțin și simt mai mult. Ficțiunea celor 21 de cuvinte. Nu trebuie decât să trimiți cele 21 de cuvinte care te reprezintă. Și să duci mai departe acest joc. Te-ai gândit că în toată lumea asta s-ar putea să existe o persoană care alege aceleași cuvinte ca tine?” - 21 de cuvinte. pg.16

„Să fie oare posibil ca undeva în lumea asta cineva să tânjească după mine? Cineva să fie croit pe măsura tenebrelor și frustrărilor mele? Să fie oare cineva destinat mie și numai mie? Câți dintre noi nu ne înătâlnim niciodată?.. gândul că oamenii sunt făcuți unii pentru alții și o forță necunoscută le rătăcește drumurile și îi amestecă greșit ca într-un puzzle distrus de un copil rău - ei bine, gândul ăsta îl făcea să se sufoce de nedreptate.

...

Trăia o revelație incredibilă, aceea că fiecare om de pe pământ are pregătită o jumătate pe care însă cei mai mulți nu o întâlnesc niciodată. Nu era ceva nou sub soare, știa bine asta, dar vedea fizic și dureros mii de  oameni care mergeau pe străzi sau intrau în gurile de metrou, trecând unii pe lângă alții fără să știe că de fapt își aparțin și că se îndreaptă spre case în care sunt așteptați de alte jumătăți nepotrivite cu gânduri destinate altor jumătăți - și tot așa, într-un cerc care nu se încheie niciodată.”  - Sinucigașul. Moartea după plutire. pg.58

„ - Vezi? Suntem diferiți... Ce iubești la mine?

   - Tot ce nu pot fi eu... ”   pg.75

„Doamne, cât iubesc oamenii când se aprind unii după alții.” pg.147

„ Demnitatea în suferință pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisă - ustură și curăță. Nu încredința prietenilor tăi povestea voastră. Ei te iubesc necondiționat și-ți vor face dreptate, aruncându-i vorbe de ocară. N-au fost în patul vostru când ea îți furnica spinarea cu o singură atingere. N-au fost nici când îți lingea rănile provocate de războaie sau bătălii cotidiene. N-au fost în casa sufletelor voastre. S-au învârtit în jurul ferestrelor aburinde în spatele cărora voi doi erați unul, sărbătorind un Crăciun cald. Și atunci? Ce rost au ei?

Ești singur în vârtejul suferinței tale și dacă vrei să ieși trebuie să tragi aer în piept și să te scufunzi până se sfârșește.
...
În definitiv, cu cât vei ridica un zid mai înalt în jurul tău, cu atât mai bun va fi cel care-l va sări.
...
Apoi, după un timp, va veni o EA, destul de nebună și vânjoasă, la fel de singură și abătută ca tine - și se va cățăra pe zid. Până sus de tot. Și te va găsi acolo în curte, nefăcând nimic, și se va uita la tine cum tai frunză la câini și nu mai speri să fii găsit. Și ziua aia va fi ziua unui nou început.
Pentru că de atâta tăcere vei fi uitat să vorbești, de atâta liniște vei fi uitat că poți să auzi, de atâta plictiseală vei fi uitat să râzi și de atâta singurătate vei fi uitat că ești singur și că asta poate să se termine.” pg.169

Viața pe un peron - Octavian Paler

„Poate că omul s-a obișnuit să i se poruncească. El iși permite să fie surd la rugăminți, dar devine atent când i se poruncește. N-ați văzut că și Dumnezeu a folosit aceeași metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniștit...” pg.27

„Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaș într-o parte și n-ajunge nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure și pe urmă mă întrebam de ce am făcut-o. Eu însumi nu știam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbea sângele în mine.”  pg 30

„Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumusețea, vraja sunt provizorii. Că după ele vor urma tăcerea, în cenușă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desișul sunetelor spre clipa când, îmbătați de muzică, am deschis buzele și am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoție, te apropii și de sfârșitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseți trecătoare. Eternă e doar tăcerea.” pg.35

„Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului și îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam și speram iarăși.” pg.45


„Dreptatea nu stă într-un singur talger, mi-am zis, ci în balanță, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere” pg.45


„Am vrut să ajut paianjenul, să-l scot de-acolo, din ghemul încâlcit de fire, dar m-a înțepat și atunci, enervat, dintr-un singur gest am măturat toată pânza aceea cu paianjen cu tot. Cred că l-am omorât. După care am simțit un fel de gol în stomac. Așa se întâmplă, știți și dumneavoastră. Vrem să facem bine și iese pe dos. Am încercat să mă liniștesc. În definitiv, ce rău săvârșisem? Orice gospodină când face curat omoară un păianjen poate fără să mai aibă remușcări. Dar atunci de ce nu acceptăm, mi-am zis, că și noi suntem pentru destin niște bieți paianjeni și atât?” pg.49

„Această pierdere a fost mai gravă decât celelalte, întrucât nu era vorba numai de o femeie, ci de dragoste. Or, pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniștiți fără dragoste. Și parcă numai eu am aflat că între Dumnezeu și dragoste e o prăpastie? Important nu e să-l găsești pe Dumnezeu, chiar crezând în el, ci să-l cauți. În clipa în care spui că l-ai găsit, de fapt l-ai pierdut pentru totdeauna. Nu există mod mai sigur de a-l omorî, decât de a-i da chip și de a spune: iată-l în fața mea. În vreme ce cu dragostea lucrurile stau tocmai invers. N-o ai decât dacă ai norocul s-o întâlnești. Strângând în brațe aerul, reușești cel mult să te sugrumi.”pg.55


„În realitate, totdeauna hotărârile mele n-au fost altceva decât ezitări eșuate. Dintr-un motiv sau altul, la un  moment dat, ezitările mele cedau și apărea o hotărâre pe care viața mi-o impunea. Eu capitulam în fața hotărârilor mele, nu le cuceream.” pg.64


„Visul nu poate fi grăbit când îl trăiești, când îl visezi, nu-i așa? În vis ești prizonierul visului. Aluneci pe apele lui și nu poți să ieși la mal decât dacă un val al visului vrea să te azvârle.” pg.103


„De aceea și frica mea e ambiguă. Undeva la jumătatea fricii m-am revoltat mereu și am ridicat fruntea din țărână. Până atunci șobolan, aveam dintr-odată gust să devin martir. Învingeam șobolanul din mine, dar fără să-i zdrobesc capul. Pentru că în clipa când trebuia să-mi asum întregul risc curajului meu, când eram gata să merit aureola de sfânt care nu se teme de nimic în afară de Dumnezeu, deodată renăștea șobolanul. Îmi era iarăși frică.” pg.103


„Întotdeauna e de ajuns un pas greșit. Nu-i așa?” pg.110

„Mai târziu, am revenit la gândul că viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte... un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren... ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alții nu reușesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren... Și fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip...”  pg.117

„E un lucru destul de cunoscut că timizii sunt uneori mai curajoși decât curajoșii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare. După cum nehotărâții sunt capabili de pasiuni nebunești. ” pg.118

„Singura explicație pe care mi-am putut-o da e că orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinandinsul. Nu mergem decât înainte.” pg.119


„Dar poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori niciun învins.” pg.121


„Ca să dezlegi hieroglife, trebuie să renunți la o parte din viață. Și trebuie să alegi. Îți trăiești viața sau o înțelegi? Una din două. Nu poți, se pare, să le ai pe amândouă în același timp.” pg.125


„Lucrurile pe care le-am dorit eu profesore, nu le-am putut obține niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poți să lupți pentru tandrețe? Sau pentru duioșie? Cel mult poți să aștepți.” pg.131


„Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârșirea ei. Încă mai crezi că ea nu e totală. Că undeva există, subțire cât o lamă de cuțit, o crăpătură...” pg.166

„Căci în fiecare dintre noi, lângă Dumnezeu se află și o fiară, nu-i așa? Fiara doarme și așteaptă. Și cum adulmecă singurătatea, deschide ochii și mârâie. Iar în pustiu se trezește de-a binelea. Se proptește dinaintea lui Dumnezeu și începe lupta. Dumnezeu din noi contra fiarei din noi. Dacă biruie Dumnezeu, pustnicul devine sfânt. Dacă biruie fiara, pustnicul devine și el fiară. Dar cel mai adesea e învins Dumnezeu. Sunt foarte puțini sfinți pe lume, domnilor... Rar, foarte rar nu biruie nici Dumnezeu, nici fiara și omul rămâne om chiar în pustiu..” pg.167

„Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om, nu-i așa? Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret și vinovăție.” pg.167

„Adevărata tărie este de a dansa și de a cânta înainte de a ne prăbuși” pg.172

„A fost o vreme când am crezut că fericirea mi se cuvenea datorită calităților mele. Și neobținând-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se făcea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat că lumii îi era indiferentă revolta mea în aceeași măsură ca și nefericirea mea. Atunci în marele meu orgoliu, am găsit cea mai rea soluție. Am început să am vanitatea și voluptatea suferinței. Și am ajuns într-un punct unde sinceritatea era străină de modestie. Strigam: iată cât sunt de vulnerabil, admirați-mă pentru îndrăzneala de a o recunoaște! Or, suferința, dacă nu găsim în ea un minimum de forță, ne cere să fim măcar decenți, să n-o exhibăm.” pg.172

„La urma urmei, oricât de îndreptățite ar fi obiecțiile împotriva lor, fanaticii sunt mai necesari decât înțelepții. Nu atât adevărul unor idei a influențat lumea, cât convingerea cu care aceste idei au fost rostite. Surâsul fin al scepticilor n-a lăsat dâre de sânge, dar nici de lumină. El n-a incendiat decât oglinda în care ne privim. Și numai credința dusă până la capăt reușește să are destul de adânc pământul ca sămânța să rodească în el. Cât privește surâsul înțelepților, el a evitat și oglinda.” pg.190

„O viață întreagă am vorbit într-o mie de feluri de speranță.Am socotit-o într-o vreme singura mea evanghelie. Dar numai acum pot să spun în cunoștință de cauză ce este speranța. Numai ea, ne poate ajuta să nu fim mușcați fără să fi schițat niciun gest. Numai ea, după ce Dumnezeu a murit de mult în noi, rămâne singură în fața fiarei. Ea e singura care nu ne părăsește când ne rătăcim în pustiu. Și singura care ne aduce apă când buzele ard de sete.” pg.195

„Nimeni nu te iartă când ești slab. Doar te uită.” pg.213