„..dacă arunci o piatră în apă, ea se duce până la fund pe drumul cel mai scurt. La fel se petrec lucrurile și atunci când Siddhartha are un scop, o țintă. Siddhartha nu întreprinde nimic, el așteaptă, gândește, postește, dar pătrunde și străbate lucrurile lumii la fel cum trece piatra prin apă, fără niciun efort, fără să se clintească; este atras, lăsându-se antrenat în cădere. Țelul său este acela care îl atrage, căci el nu permite să-i pătrundă în suflet nimic din ceea ce ar putea să contravină acelui țel. Iată ce lucru a învățat Siddhartha de la șamani. Zănatecii consideră că acest lucru ar fi o vrăjitorie și sunt de părere că el e opera unor demoni. Dar demonii nu au niciun amestec, așa ceva nici nu există. Oricine poate să facă o asemenea vrăjitorie, oricine poate să-și atingă țelurile cu condiția să poată gândi, să poată așteptă, să poată posti.” pg.62
„ - Ce-aș putea să-ți spun eu ție, preacinstitule? Poate doar că tu cauți prea mult? Că din cauza căutării nu ajungi să găsești nimic? Când cineva caută, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă decât lucrul pe care-l caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic și să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândește decât la ceea ce caută, pentru că are un țel, pentru că e fascinat de țelul acesta. A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un țel. Tu, preacinstitule, se pare că ești, într-adevăr, un căutător căci, urmărind-ți țelul, nu vezi unele lucruri care se află chiar sub nasul tău.” pg 126
„Iată, dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le-am aflat: înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie. Cunoștințele pot fi împărtășite altora, însă înțelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui, nici să o propovăduiești. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereții și acest lucru m-a făcut să mă despart de învățători și să plec mai departe.
Eu, Govinda, am dat de un gând pe care îl vei considera iarăși fie o glumă, fie o nebunie, dar care reprezintă gândul meu cel mai bun. El sună astfel: contrariul oricărui adevăr este la fel de adevarat! Și anume: un adevăr nu poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate. Când preaevlaviosul Gautama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara și Nirvana, în amăgire și adevăr, în suferință și mântuire. Altfel nici nu se poate, nu există o altă cale pentru cel care vrea să propovăduiască o învățătură. Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru și în noi înșine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau în întregime Nirvana, omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Și pentru că noi suntem supuși amăgirii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Și dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că distanța ce pare a exista între lume și veșnicie, între suferință și beatitudine, între rău și bine nu este decât o amăgire.” pg 129
„ - Ce-aș putea să-ți spun eu ție, preacinstitule? Poate doar că tu cauți prea mult? Că din cauza căutării nu ajungi să găsești nimic? Când cineva caută, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă decât lucrul pe care-l caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic și să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândește decât la ceea ce caută, pentru că are un țel, pentru că e fascinat de țelul acesta. A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un țel. Tu, preacinstitule, se pare că ești, într-adevăr, un căutător căci, urmărind-ți țelul, nu vezi unele lucruri care se află chiar sub nasul tău.” pg 126
„Iată, dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le-am aflat: înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie. Cunoștințele pot fi împărtășite altora, însă înțelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui, nici să o propovăduiești. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereții și acest lucru m-a făcut să mă despart de învățători și să plec mai departe.
Eu, Govinda, am dat de un gând pe care îl vei considera iarăși fie o glumă, fie o nebunie, dar care reprezintă gândul meu cel mai bun. El sună astfel: contrariul oricărui adevăr este la fel de adevarat! Și anume: un adevăr nu poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate. Când preaevlaviosul Gautama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara și Nirvana, în amăgire și adevăr, în suferință și mântuire. Altfel nici nu se poate, nu există o altă cale pentru cel care vrea să propovăduiască o învățătură. Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru și în noi înșine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau în întregime Nirvana, omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Și pentru că noi suntem supuși amăgirii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Și dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că distanța ce pare a exista între lume și veșnicie, între suferință și beatitudine, între rău și bine nu este decât o amăgire.” pg 129
