Exerciții de echilibru - Tudor Chirilă

„Și dacă am fi forțați să folosim doar 21 de cuvinte pentru tot restul vieții.. Sigur, e o fantezie și probabil că nu e posibilă... Dar hai să ne jucăm puțin... Care sunt cele 21 de cuvinte ale tale? Arată-te într-un alt mod. Și poate te vom înțelege mai bine. Poate ne vom înțelege mai bine. Haideți să înființăm comunitatea celor care vorbesc mai puțin și simt mai mult. Ficțiunea celor 21 de cuvinte. Nu trebuie decât să trimiți cele 21 de cuvinte care te reprezintă. Și să duci mai departe acest joc. Te-ai gândit că în toată lumea asta s-ar putea să existe o persoană care alege aceleași cuvinte ca tine?” - 21 de cuvinte. pg.16

„Să fie oare posibil ca undeva în lumea asta cineva să tânjească după mine? Cineva să fie croit pe măsura tenebrelor și frustrărilor mele? Să fie oare cineva destinat mie și numai mie? Câți dintre noi nu ne înătâlnim niciodată?.. gândul că oamenii sunt făcuți unii pentru alții și o forță necunoscută le rătăcește drumurile și îi amestecă greșit ca într-un puzzle distrus de un copil rău - ei bine, gândul ăsta îl făcea să se sufoce de nedreptate.

...

Trăia o revelație incredibilă, aceea că fiecare om de pe pământ are pregătită o jumătate pe care însă cei mai mulți nu o întâlnesc niciodată. Nu era ceva nou sub soare, știa bine asta, dar vedea fizic și dureros mii de  oameni care mergeau pe străzi sau intrau în gurile de metrou, trecând unii pe lângă alții fără să știe că de fapt își aparțin și că se îndreaptă spre case în care sunt așteptați de alte jumătăți nepotrivite cu gânduri destinate altor jumătăți - și tot așa, într-un cerc care nu se încheie niciodată.”  - Sinucigașul. Moartea după plutire. pg.58

„ - Vezi? Suntem diferiți... Ce iubești la mine?

   - Tot ce nu pot fi eu... ”   pg.75

„Doamne, cât iubesc oamenii când se aprind unii după alții.” pg.147

„ Demnitatea în suferință pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisă - ustură și curăță. Nu încredința prietenilor tăi povestea voastră. Ei te iubesc necondiționat și-ți vor face dreptate, aruncându-i vorbe de ocară. N-au fost în patul vostru când ea îți furnica spinarea cu o singură atingere. N-au fost nici când îți lingea rănile provocate de războaie sau bătălii cotidiene. N-au fost în casa sufletelor voastre. S-au învârtit în jurul ferestrelor aburinde în spatele cărora voi doi erați unul, sărbătorind un Crăciun cald. Și atunci? Ce rost au ei?

Ești singur în vârtejul suferinței tale și dacă vrei să ieși trebuie să tragi aer în piept și să te scufunzi până se sfârșește.
...
În definitiv, cu cât vei ridica un zid mai înalt în jurul tău, cu atât mai bun va fi cel care-l va sări.
...
Apoi, după un timp, va veni o EA, destul de nebună și vânjoasă, la fel de singură și abătută ca tine - și se va cățăra pe zid. Până sus de tot. Și te va găsi acolo în curte, nefăcând nimic, și se va uita la tine cum tai frunză la câini și nu mai speri să fii găsit. Și ziua aia va fi ziua unui nou început.
Pentru că de atâta tăcere vei fi uitat să vorbești, de atâta liniște vei fi uitat că poți să auzi, de atâta plictiseală vei fi uitat să râzi și de atâta singurătate vei fi uitat că ești singur și că asta poate să se termine.” pg.169