Basme - Hermann Hesse

Suita de vise  - 1916

„Glasuri răsună și fiecare dintre ele e glasul mamei. Copacii foșnesc și fiecare dintre ei a foșnit cândva deasupra leagănului nostru. Străzi se desfac ca razele unei stele în toate vânturile și fiecare stradă e drumul spre casă.” pg.188

„Câtă noapte e în jurul nostru! Câte calvaruri ne e dat să străbatem, noi, cei cu sufletul rătăcind prin puțuri adânci, sărman veșnic erou, veșnic Ulise! Dar mergem și mergem, ne aplecăm și ne croim drum, înotăm prin mâl sufocându-ne, ne cățărăm pe pereții goi și primejdioși. Plângem și ne pierdem nădejdea, ne văicărim cu spaimă și urlăm de suferință. Dar mergem mai departe, mergem și suferim, mergem și ne croim drumul din greu, răzbătând.” pg.192

Copilăria Vrăjitorului - 1921/1923

„Acest vis m-a însoțit multă vreme, statornic. Apoi însă și-a pierdut din intensitate, începuse să aibă dușmani, existau lucruri care i se împotriveau. Lucruri reale, serioase, de netăgăduit. Încet-încet s-a ofilit și floarea, și, treptat, din nemărginit și necuprins s-a desprins ceva mărginit: dădusem peste lumea reală, lumea adulților. Și măcar că exista mai departe în mine, cu încetul, dorința de a ajunge vrăjitor și-a pierdut din valoare chiar în propriii ochi -  acum mi se părea o copilărie. Apăruse ceva ce mă făcea să nu mai fiu întru totul copil. Dintr-odată lumea infinită, atât de variată, a posibilului se arăta îngrădită, împărțită în câmpuri, tăiată de garduri. Cu încetul, jungla zilelor mele s-a transformat, iar în jurul meu raiul de odinioară a încremenit.  N-am mai rămas, așa cum fusesem odată, un prinț și un rege în țara posibilului, și nici n-am ajuns vrăjitor, ci am învățat elina, și peste alți doi ani avea să urmeze ebraica, iar în șase ani aveam să fiu student.

        Această încătușare s-a petrecut pe nesimțite și la fel de pe nesimțite s-a risipit și magia din juru-mi. Minunata poveste din cartea bunicului era minunată în continuare, dar exista la o anumită pagină, al cărei număr îl știam, și tot acolo o regăseam și azi, și mâine, și la fiecare ceas din zi - într-un cuvânt, minunile încetaseră. Zeul dânțuitor din India surâdea cu indiferență și era din bronz, arareori îmi mai aruncam privirea spre el și niciodată nu l-am mai zărit uitându-se chiorâș. Rău cu-adevărat era că-l vedeam tot mai rar pe omulețul cenușiu. Pretutindeni în jur domnea dezvrăjirea, multe dintre cele odinioară de necuprins acum îmi apăreau strâmte, iar ceea ce fusese cândva neprețuit se dovedea sărăcăcios.

        Dar nu simțeam toate astea decât în taină, nu răzbăteau nicicând la suprafață; încă mai eram voios și dornic să dobândesc putere asupra celorlalți; am învățat să înot și să patinez, eram cel mai bun la greaca veche și s-ar fi zis că toate îmi mergeau din plin. Numai că lumea mi se-nfățișa în culori tot mai stinse și-mi suna tot mai găunos, mă plictisisem să tot merg la vecina Anna, și din tot ce trăiam se pierdea câte ceva pentru totdeauna - ceva imperceptibil și căruia nu-i duceam lipsa, dar care dispăruse totuși și îmi lipsea. Și când mai voiam uneori să mă simt întreg și clocotitor, aveam nevoie de stimuli tot mai puternici, trebuia să mă scutur și să-mi iau avânt. Am prins gustul mâncării puternic condimentate, deseori mai îmbucam pe furiș, iar uneori șterpeleam câțiva gologani să-mi cumpăr ceva ce-mi făcea poftă - căci altfel viața nu mi se mai părea îndeajuns de plină și de frumoasă. Am început să fiu atras și de fete; asta la scurt timp după ce omulețul s-a mai ivit și m-a mai condus o dată la doamna Anna.” pg.244-245

Metamorfozele lui Piktor - 1922

„El însă, copacul Piktor, rămânea mereu același, nu mai putea să se transforme. Când își dădu seama de asta, fericirea i se risipi; începea să îmbătrânească și luând tot mai mult acel aer ostenit, grav și mohorât  care poate fi văzut la mulți arbori bătrâni. Se poate vedea zilnic aceasta și la cai, păsări, la oameni și la toate ființele: dacă nu au darul transformării, cu timpul se lasă copleșite de tristețe și amărăciune, iar frumusețea lor se ofilește.” pg.249

„..Nici nu luă fata bine piatra vrăjită în mâna ei albă, că dorința lui, după care îi tânjise inima atât amar de vreme, se împlini. Frumoasa dispăru și se făcu una cu pomul, răsărind din trunchiul său ca o creangă tânără și viguroasă, care creștea cu repeziciune în sus, către el.

    Acum totul era bine, iar lumea era în ordine; abia acum aflase paradisul. Piktor nu mai era un copac bâtrân și cocârjat, acum cânta cu putere Piktoria, Victoria.

    Era transformat. Și pentru că de această dată nimerise metamorfoza potrivită, veșnică, pentru că dintr-o jumătate se preschimbase într-un întreg, din acea clipă putu să se transforme mai departe, de oricâte ori ar fi dorit. Râul vrăjit al devenirii curgea neîntrerupt prin sângele său, pe vecie putea lua parte la creația care se înnoia din oră în oră.

    Deveni căprior, deveni pește, deveni om și șarpe, nor și pasăre. Sub fiecare înfățișare, era el cu totul, era pereche, având în el soare și lună, bărbat și femeie. Curgea ca un râu îngemănat prin lume, strălucea ca o stea dublă pe cer.” pg.251