Siddhartha - Hermann Hesse

„..dacă arunci o piatră în apă, ea se duce până la fund pe drumul cel mai scurt. La fel se petrec lucrurile și atunci când Siddhartha are un scop, o țintă. Siddhartha nu întreprinde nimic, el așteaptă, gândește, postește, dar pătrunde și străbate lucrurile lumii la fel cum trece piatra prin apă, fără niciun efort, fără să se clintească; este atras, lăsându-se antrenat în cădere. Țelul său este acela care îl atrage, căci el nu permite să-i pătrundă în suflet nimic din ceea ce ar putea să contravină acelui țel. Iată ce lucru a învățat Siddhartha de la șamani. Zănatecii consideră că acest lucru ar fi o vrăjitorie și sunt de părere că el e opera unor demoni. Dar demonii nu au niciun amestec, așa ceva nici nu există. Oricine poate să facă o asemenea vrăjitorie, oricine poate să-și atingă țelurile cu condiția să poată gândi, să poată așteptă, să poată posti.” pg.62

„ - Ce-aș putea să-ți spun eu ție, preacinstitule? Poate doar că tu cauți prea mult? Că din cauza căutării nu ajungi să găsești nimic? Când cineva caută, se întâmplă foarte lesne ca ochiul său să nu mai vadă decât lucrul pe care-l caută, să nu mai fie în stare să găsească nimic și să nu se mai poată lăsa pătruns de nimic, tocmai pentru că nu se mai gândește decât la ceea ce caută, pentru că are un țel, pentru că e fascinat de țelul acesta. A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi însă înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai nici un țel. Tu, preacinstitule, se pare că ești, într-adevăr, un căutător căci, urmărind-ți țelul, nu vezi unele lucruri care se află chiar sub nasul tău.” pg 126

„Iată, dragă Govinda, iată unul dintre gândurile pe care le-am aflat: înțelepciunea nu poate fi împărtășită. Înțelepciunea pe care un înțelept încearcă să o împărtășească altora are întotdeauna un iz de nebunie. Cunoștințele pot fi împărtășite altora, însă înțelepciunea, nu. Ea poate fi descoperită, poate fi trăită, te poți lăsa purtat de ea, poți să săvârșești minuni cu ajutorul ei, dar nu poți să o spui, nici să o propovăduiești. Iată ce am bănuit uneori încă din anii tinereții și acest lucru m-a făcut să mă despart de învățători și să plec mai departe.

Eu, Govinda, am dat de un gând pe care îl vei considera iarăși fie o glumă, fie o nebunie, dar care reprezintă gândul meu cel mai bun. El sună astfel: contrariul oricărui adevăr este la fel de adevarat! Și anume: un adevăr nu poate fi exprimat și îmbrăcat în cuvinte numai atunci când este unul îngust. Îngust este tot ceea ce poate fi gândit cu gândul sau exprimat în cuvinte, totul îngust, totul pe jumătate, totul ducând lipsă de întreg, de rotunjime, de unitate. Când preaevlaviosul Gautama vorbea în predicile sale despre lume, el era nevoit să o împartă în Sansara și Nirvana, în amăgire și adevăr, în suferință și mântuire. Altfel nici nu se poate, nu există o altă cale pentru cel care vrea să propovăduiască o învățătură. Pe când lumea, tot ceea ce există în jurul nostru și în noi înșine nu este niciodată ceva îngust. Un om sau o faptă nu este niciodată în întregime Sansara sau în întregime Nirvana, omul nu este niciodată în întregime sfânt sau în întregime păcătos. Și pentru că noi suntem supuși amăgirii, ni se pare că timpul ar fi ceva real. Timpul nu este real, Govinda, de mii de ori mi-am dat seama de acest lucru. Și dacă timpul nu e ceva real, înseamnă că distanța ce pare a exista între lume și veșnicie, între suferință și beatitudine, între rău și bine nu este decât o amăgire.” pg 129

Pădurea Spânzuraților - Liviu Rebreanu

„Totdeauna mi-am închipuit sufletul omului ca o visterie cu odăi multe, unele pline de comori, altele deşarte. Mulți oameni, cei mai mulți, trăiesc toată viața în cămăruțele cele goale şi veşnic deschise, căci celelalte sunt zăvorâte cu lacăte grele, şi cheile lor zac tăinuite în focul chinurilor. Pe mine golul m-a înfricoşat ca şi întunericul. De aceea m-am străduit să găsesc cheile comorilor mele. Dar şi comorile sunt înşelătoare. Îndată ce ai descoperit una, râvneşti pe cele mai ascunse... Poate cea mai de preț nu ți-o dezvăluie decât moartea, şi totuşi o doreşti cu lăcomia avarului... O fi deşartă chiar râvna aceasta... Fără ea însă viața n-ar mai avea nici o valoare şi nu s-ar deosebi întru nimic de viața unei gângănii! " pg.106

"Tocmai necunoscutul mă ispiteşte, necunoscutul în care locuiesc toate posibilitățile..." "D-tale ți se par visuri goale, pe când pentru mine în visurile acestea palpită tot rostul ființei mele.. "pg.146

"Sufletul are nevoie de merinde veşnică, îşi zise Apostol, plimbându-se în odaia de culcare, îmbrăcat, neîndrăznind să se aşeze în pat de frica gândurilor. Dar merindea aceasta în zadar o cauți pe afara, în lumea simțurilor. Numai inima poate s-o găsească, fie în vreo tainiță a ei, fie în vreo lume nouă, mai presus de vederea ochilor şi auzul urechilor..." pg.176

Nuntă în cer - Mircea Eliade

„Ar fi înspăimântător să crezi că din tot acest cosmos atât de armonios, desăvârșit și egal cu sine, numai viața omului se petrece la întâmplare, numai destinul lui n-are nici un sens...” pg.40

„Dar se întâmplă în viața oricărui bărbat un  miracol de câteva clipe: întâlnirea unei priviri, o sărutare, o atingere care nu se aseamănă cu nimic din tot ceea ce a fost până atunci. Parcă ar începe un fir nou, o deșteptare în altă parte: pătrundere misterioasă, și totuși firească, într-un văzduh necunoscut. Nu prea știu cum să precizez toate acestea; cred însă că orice bărbat simte, în acea clipă, că se petrece ceva nou în el, ceva maiestuos și straniu; nu e numaidecât dragoste, nici emoție, nici trepidație carnală. Atâtea femei care ne uimesc prin nesfârșita lor voluptate și care nu ne revelează totuși niciuna din aceste clipe de dulce spaimă și pierdere de sine...” pg.50

„Căci asta mi se pare lucrul cel mai greu de învățat în contemplarea iubitei: să știi cum să-i privești ochii. Uneori, privirile noastre lovesc atât de nepriceput oglinda ochilor iubitei, încât o turbură, aburind-o; sau, și mai grav, fac ochii opaci, le dă luciu de teracotă, de smalț colorat. Și sunt, de asemenea, priviri crâncene, care smulg retina sau o pătrund sălbatic, sângerând-o, sau o întunecă...” pg.52

„Pe mine mă obsedează mai ales amănuntul acesta, că dacă aș fi știut să privesc într-un anumit fel ochii unei femei, viața mea întreagă ar fi decurs altfel.. ” pg.52

„Nu mă gândisem până atunci la supraviețuirea sufletului, socotindu-mă apt numai de realități concrete. Dar am știut de atunci că nici un om n-ar putea supraviețui așa cum este, rupt în două, singur. Viața are sfârșit aici, pe pământ, pentru că e fracturată, despicată în miriade de fragmente. Dar cel care a cunoscut, ca mine desăvârșita integrare, unirea aceea de neînțeles pentru experiența și mintea omenească, știe că de la un anumit nivel viața nu mai are sfârșit, că omul moare pentru că e singur, e despărțit, despicat în două, dar că printr-o mare îmbrățișare se regăsește pe sine într-o ființă cosmică, autonomă, eternă...” pg.75

Exerciții de echilibru - Tudor Chirilă

„Și dacă am fi forțați să folosim doar 21 de cuvinte pentru tot restul vieții.. Sigur, e o fantezie și probabil că nu e posibilă... Dar hai să ne jucăm puțin... Care sunt cele 21 de cuvinte ale tale? Arată-te într-un alt mod. Și poate te vom înțelege mai bine. Poate ne vom înțelege mai bine. Haideți să înființăm comunitatea celor care vorbesc mai puțin și simt mai mult. Ficțiunea celor 21 de cuvinte. Nu trebuie decât să trimiți cele 21 de cuvinte care te reprezintă. Și să duci mai departe acest joc. Te-ai gândit că în toată lumea asta s-ar putea să existe o persoană care alege aceleași cuvinte ca tine?” - 21 de cuvinte. pg.16

„Să fie oare posibil ca undeva în lumea asta cineva să tânjească după mine? Cineva să fie croit pe măsura tenebrelor și frustrărilor mele? Să fie oare cineva destinat mie și numai mie? Câți dintre noi nu ne înătâlnim niciodată?.. gândul că oamenii sunt făcuți unii pentru alții și o forță necunoscută le rătăcește drumurile și îi amestecă greșit ca într-un puzzle distrus de un copil rău - ei bine, gândul ăsta îl făcea să se sufoce de nedreptate.

...

Trăia o revelație incredibilă, aceea că fiecare om de pe pământ are pregătită o jumătate pe care însă cei mai mulți nu o întâlnesc niciodată. Nu era ceva nou sub soare, știa bine asta, dar vedea fizic și dureros mii de  oameni care mergeau pe străzi sau intrau în gurile de metrou, trecând unii pe lângă alții fără să știe că de fapt își aparțin și că se îndreaptă spre case în care sunt așteptați de alte jumătăți nepotrivite cu gânduri destinate altor jumătăți - și tot așa, într-un cerc care nu se încheie niciodată.”  - Sinucigașul. Moartea după plutire. pg.58

„ - Vezi? Suntem diferiți... Ce iubești la mine?

   - Tot ce nu pot fi eu... ”   pg.75

„Doamne, cât iubesc oamenii când se aprind unii după alții.” pg.147

„ Demnitatea în suferință pare a fi singura cale. E spirt pe rana deschisă - ustură și curăță. Nu încredința prietenilor tăi povestea voastră. Ei te iubesc necondiționat și-ți vor face dreptate, aruncându-i vorbe de ocară. N-au fost în patul vostru când ea îți furnica spinarea cu o singură atingere. N-au fost nici când îți lingea rănile provocate de războaie sau bătălii cotidiene. N-au fost în casa sufletelor voastre. S-au învârtit în jurul ferestrelor aburinde în spatele cărora voi doi erați unul, sărbătorind un Crăciun cald. Și atunci? Ce rost au ei?

Ești singur în vârtejul suferinței tale și dacă vrei să ieși trebuie să tragi aer în piept și să te scufunzi până se sfârșește.
...
În definitiv, cu cât vei ridica un zid mai înalt în jurul tău, cu atât mai bun va fi cel care-l va sări.
...
Apoi, după un timp, va veni o EA, destul de nebună și vânjoasă, la fel de singură și abătută ca tine - și se va cățăra pe zid. Până sus de tot. Și te va găsi acolo în curte, nefăcând nimic, și se va uita la tine cum tai frunză la câini și nu mai speri să fii găsit. Și ziua aia va fi ziua unui nou început.
Pentru că de atâta tăcere vei fi uitat să vorbești, de atâta liniște vei fi uitat că poți să auzi, de atâta plictiseală vei fi uitat să râzi și de atâta singurătate vei fi uitat că ești singur și că asta poate să se termine.” pg.169

Viața pe un peron - Octavian Paler

„Poate că omul s-a obișnuit să i se poruncească. El iși permite să fie surd la rugăminți, dar devine atent când i se poruncește. N-ați văzut că și Dumnezeu a folosit aceeași metodă? În loc să ne ilumineze, a descoperit că e mult mai comod să ne poruncească. În zece porunci a rezolvat totul. După aceea s-a putut retrage liniștit...” pg.27

„Dar niciodată n-am avut putere să duc ceva până la capăt. Porneam pătimaș într-o parte și n-ajunge nicăieri. Mă aruncam în gol cu o exaltare tulbure și pe urmă mă întrebam de ce am făcut-o. Eu însumi nu știam prea bine ce vroiam ascultând cum fierbea sângele în mine.”  pg 30

„Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica. Astfel că orice cântec, orice concert mi se părea că nu este decât un continuu avertisment. Mi se repeta mereu că frumusețea, vraja sunt provizorii. Că după ele vor urma tăcerea, în cenușă. Muzica va muri. Nu putem în timpul concertului să fugim înapoi prin desișul sunetelor spre clipa când, îmbătați de muzică, am deschis buzele și am început să murmurăm. Pe măsură ce înaintezi în emoție, te apropii și de sfârșitul ei. Nimic nu te poate salva. Nu există decât frumuseți trecătoare. Eternă e doar tăcerea.” pg.35

„Fiecare pasiune mă sărăcea cu totul, mă aducea în pragul falimentului și îmi trebuia un timp să-mi revin. Dar echilibrul nu-mi pria. Curând, ardeam și speram iarăși.” pg.45


„Dreptatea nu stă într-un singur talger, mi-am zis, ci în balanță, în cumpăna dreaptă a ambelor talgere” pg.45


„Am vrut să ajut paianjenul, să-l scot de-acolo, din ghemul încâlcit de fire, dar m-a înțepat și atunci, enervat, dintr-un singur gest am măturat toată pânza aceea cu paianjen cu tot. Cred că l-am omorât. După care am simțit un fel de gol în stomac. Așa se întâmplă, știți și dumneavoastră. Vrem să facem bine și iese pe dos. Am încercat să mă liniștesc. În definitiv, ce rău săvârșisem? Orice gospodină când face curat omoară un păianjen poate fără să mai aibă remușcări. Dar atunci de ce nu acceptăm, mi-am zis, că și noi suntem pentru destin niște bieți paianjeni și atât?” pg.49

„Această pierdere a fost mai gravă decât celelalte, întrucât nu era vorba numai de o femeie, ci de dragoste. Or, pierderea dragostei este, am descoperit atunci, răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om. Putem trăi fără Dumnezeu, dar nu putem trăi liniștiți fără dragoste. Și parcă numai eu am aflat că între Dumnezeu și dragoste e o prăpastie? Important nu e să-l găsești pe Dumnezeu, chiar crezând în el, ci să-l cauți. În clipa în care spui că l-ai găsit, de fapt l-ai pierdut pentru totdeauna. Nu există mod mai sigur de a-l omorî, decât de a-i da chip și de a spune: iată-l în fața mea. În vreme ce cu dragostea lucrurile stau tocmai invers. N-o ai decât dacă ai norocul s-o întâlnești. Strângând în brațe aerul, reușești cel mult să te sugrumi.”pg.55


„În realitate, totdeauna hotărârile mele n-au fost altceva decât ezitări eșuate. Dintr-un motiv sau altul, la un  moment dat, ezitările mele cedau și apărea o hotărâre pe care viața mi-o impunea. Eu capitulam în fața hotărârilor mele, nu le cuceream.” pg.64


„Visul nu poate fi grăbit când îl trăiești, când îl visezi, nu-i așa? În vis ești prizonierul visului. Aluneci pe apele lui și nu poți să ieși la mal decât dacă un val al visului vrea să te azvârle.” pg.103


„De aceea și frica mea e ambiguă. Undeva la jumătatea fricii m-am revoltat mereu și am ridicat fruntea din țărână. Până atunci șobolan, aveam dintr-odată gust să devin martir. Învingeam șobolanul din mine, dar fără să-i zdrobesc capul. Pentru că în clipa când trebuia să-mi asum întregul risc curajului meu, când eram gata să merit aureola de sfânt care nu se teme de nimic în afară de Dumnezeu, deodată renăștea șobolanul. Îmi era iarăși frică.” pg.103


„Întotdeauna e de ajuns un pas greșit. Nu-i așa?” pg.110

„Mai târziu, am revenit la gândul că viața însăși e o stare de tranzit între naștere și moarte... un peron unde te zbați să ocupi un loc într-un tren... ești fericit că ai prins un loc la clasa I sau la fereastră... altul e necăjit că a rămas în picioare pe culoar... alții nu reușesc să se prindă nici de scări, rămân pe peron să aștepte următorul tren... Și fiecare uită, poate, un singur lucru... că trenurile astea nu duc nicăieri... cel care a ocupat un loc la fereastră este, fără să știe, egal cu cel care stă în picioare pe culoar și cu cel care vine abia cu următorul tren... în cele din urmă se vor întâlni toți undeva, într-un deșert, unde chiar șinele se transformă în nisip...”  pg.117

„E un lucru destul de cunoscut că timizii sunt uneori mai curajoși decât curajoșii. Ei au îndrăzneli de care un om normal nu e în stare. După cum nehotărâții sunt capabili de pasiuni nebunești. ” pg.118

„Singura explicație pe care mi-am putut-o da e că orice revenire e, probabil, o iluzie, chiar dacă o dorim cu tot dinandinsul. Nu mergem decât înainte.” pg.119


„Dar poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori niciun învins.” pg.121


„Ca să dezlegi hieroglife, trebuie să renunți la o parte din viață. Și trebuie să alegi. Îți trăiești viața sau o înțelegi? Una din două. Nu poți, se pare, să le ai pe amândouă în același timp.” pg.125


„Lucrurile pe care le-am dorit eu profesore, nu le-am putut obține niciodată cerându-le sau luptându-mă pentru ele. Cum poți să lupți pentru tandrețe? Sau pentru duioșie? Cel mult poți să aștepți.” pg.131


„Te resemnezi la nevoie cu singurătatea, dar nu vrei să te resemnezi cu desăvârșirea ei. Încă mai crezi că ea nu e totală. Că undeva există, subțire cât o lamă de cuțit, o crăpătură...” pg.166

„Căci în fiecare dintre noi, lângă Dumnezeu se află și o fiară, nu-i așa? Fiara doarme și așteaptă. Și cum adulmecă singurătatea, deschide ochii și mârâie. Iar în pustiu se trezește de-a binelea. Se proptește dinaintea lui Dumnezeu și începe lupta. Dumnezeu din noi contra fiarei din noi. Dacă biruie Dumnezeu, pustnicul devine sfânt. Dacă biruie fiara, pustnicul devine și el fiară. Dar cel mai adesea e învins Dumnezeu. Sunt foarte puțini sfinți pe lume, domnilor... Rar, foarte rar nu biruie nici Dumnezeu, nici fiara și omul rămâne om chiar în pustiu..” pg.167

„Câtă vreme omul se simte vinovat e încă om, nu-i așa? Abia când începe să devină fiară pierde orice urmă de regret și vinovăție.” pg.167

„Adevărata tărie este de a dansa și de a cânta înainte de a ne prăbuși” pg.172

„A fost o vreme când am crezut că fericirea mi se cuvenea datorită calităților mele. Și neobținând-o, am socotit asta nu un nenoroc, ci o nedreptate care mi se făcea. M-am revoltat, dar destul de repede am constatat că lumii îi era indiferentă revolta mea în aceeași măsură ca și nefericirea mea. Atunci în marele meu orgoliu, am găsit cea mai rea soluție. Am început să am vanitatea și voluptatea suferinței. Și am ajuns într-un punct unde sinceritatea era străină de modestie. Strigam: iată cât sunt de vulnerabil, admirați-mă pentru îndrăzneala de a o recunoaște! Or, suferința, dacă nu găsim în ea un minimum de forță, ne cere să fim măcar decenți, să n-o exhibăm.” pg.172

„La urma urmei, oricât de îndreptățite ar fi obiecțiile împotriva lor, fanaticii sunt mai necesari decât înțelepții. Nu atât adevărul unor idei a influențat lumea, cât convingerea cu care aceste idei au fost rostite. Surâsul fin al scepticilor n-a lăsat dâre de sânge, dar nici de lumină. El n-a incendiat decât oglinda în care ne privim. Și numai credința dusă până la capăt reușește să are destul de adânc pământul ca sămânța să rodească în el. Cât privește surâsul înțelepților, el a evitat și oglinda.” pg.190

„O viață întreagă am vorbit într-o mie de feluri de speranță.Am socotit-o într-o vreme singura mea evanghelie. Dar numai acum pot să spun în cunoștință de cauză ce este speranța. Numai ea, ne poate ajuta să nu fim mușcați fără să fi schițat niciun gest. Numai ea, după ce Dumnezeu a murit de mult în noi, rămâne singură în fața fiarei. Ea e singura care nu ne părăsește când ne rătăcim în pustiu. Și singura care ne aduce apă când buzele ard de sete.” pg.195

„Nimeni nu te iartă când ești slab. Doar te uită.” pg.213